The Dream
Eram într-un oraș vechi, pe care îl simțeam familiar, deși nu-l mai văzusem niciodată. Străzile erau pavate cu piatră udă, iar aerul mirosea a ploaie și flori ofilite. Mergeam grăbit, purtând o haină lungă albastră, în timp ce în spate auzeam râsul copiilor mei — doi, o fată și un băiat — care alergau pe sub arcadele unui pasaj luminat slab.
Soția mea stătea într-un colț de piață, vindea lumânări aprinse. Fiecare lumânare avea o flacără de altă culoare: una verde, una albastră, una roșie. Mi-a spus fără să mă privească: „Alege doar una, dacă vrei să plecăm împreună.” Am simțit o teamă ciudată, ca și cum alegerea ar fi fost irevocabilă. Am întins mâna spre lumânarea albastră, dar flacăra s-a stins brusc, iar copiii au tăcut în același moment.
Apoi, dintr-o clădire de piatră a ieșit tatăl meu, îmbrăcat în haine de preot, deși în realitate n-a fost niciodată religios. M-a privit cu o blândețe pe care n-am cunoscut-o niciodată în viață și mi-a spus: „E timpul să mergem acasă, dar nu acasă unde crezi tu.” În spatele lui se vedea o ușă imensă de lemn, sculptată cu scene din copilăria mea — curtea bunicilor, prima zi de școală, camera mea de la 10 ani.
Am vrut să-l urmez, dar fiica mea m-a prins de mână și mi-a zis plângând: „Nu pleca, tati, mama nu mai are flacără.” Când m-am întors, soția mea nu mai era acolo. În locul ei, doar un scaun gol, iar pe el — o fotografie veche cu noi doi, ruptă în două.
Din cer a început să cadă o ploaie de lumini mici, ca niște licurici. Toată piața s-a umplut de reflexii aurii. Am ridicat fotografia, iar bucata lipsă a completat-o singură, ca și cum timpul s-ar fi reparat pentru o clipă. Am simțit o liniște adâncă, dar și un gol greu de descris — ca și cum visul mi-ar fi spus un adevăr pe care nu-l pot înțelege încă.
Apoi m-am trezit, cu senzația că încă aud pașii copiilor alergând prin piață și vocea tatălui meu spunând: „Nu acasă unde crezi tu.”